Ciulinul care nu uită

fără să afli ploaia de azi are ceva din tine   se preumblă ca un ecou care-mi scapă   Dumnezeu știe pe unde – când se miră, cum tace –   între cumințenie și somn, în aerul umed al dimineții, își ține răsuflarea   printre fiecare durere vreme de-o rugăciune,   mângâie în tăcere mâna ta nevăzută   Eli Gîlcescu 8 nov. 2025

„ Ciulinul ” este mai mult decât o colecție de povești și amintiri —  este un legământ cu rădăcinile, cu memoria și cu dreptatea  ce încă așteaptă să se înfăptuiască.  Este vocea celor care au suferit, dar care nu au renunțat niciodată  să spere și să lupte pentru ceea ce li se cuvine.  O poveste a răbdării, a nesupunerii și a dorului de dreptate. În această pădure a amintirilor și a tăcerilor, vă invit să pășiți cu inima deschisă —  să ascultați, să simțiți și să vă lăsați cuprinși de spiritul neclintit al celor ce nu uită. Eli Gîlcescu  

În întâmpinarea unui nou volum Pădurea care nu uită șoptește din frunze veșnic verzi, adună în rădăcini amintiri tăcute, doruri nerostite, așteptări ce nu pier. Este glasul celor ce-au iubit pământul, lângă care s-au rupt noduri de durere, unde răbdarea s-a făcut poveste și speranța, nesupunere vie. Pășește cu inima deschisă, ascultă tăcerea ce vorbește, și lasă-ți sufletul să cadă în umbra blândă a stejari-lor, unde orice glas uitat se naște iar, iar dreptatea nu moare. Eli Gîlcescu

Mi-au scos numele în ziar, cu litere drepte și reci, ca să-l vadă tot satul cum cade de pe-un scaun cu picioare roase de vreme.   „Exploatator.” Așa m-au strigat. Eu care țineam pâinea într-o casă cu zece flămânzi și o dădeam pe datorie.   Mi-au luat dreptul de a păzi pădurea pe care tata o știa după miros, după scârțâitul vântului în scoarță. Au zis că-i a lor, că-i a poporului. Dar poporul, tăcea înfometat. M-au trimis din birou în birou, cu o chitanță și o umilință în mână. Contul nu era bun. Nu se poate. Nu acum. N-avem formularul potrivit pentru omul nepotrivit. Am stat drept, chiar și aplecat. Nu i-am urât. Dar nici n-am uitat. Pădurea mă strigă. Nu ei. Nu judecătorii, nu gazetele, ci pădurea. Ea știe numele meu întreg. Nu cel tipărit cu greșeli, ci acela spus de tata când îmi punea mâna pe umăr și-mi arăta stejarul mare din marginea lumii. Eli Gîlcescu