Ciulinul care nu uită

(Triptic – dinspre apus spre răsărit) I. 11 februarie 1938 Istorie. Istorie vie. Și nu doar regi și regimuri. Un simplu „11 februarie 1938” deschide o ușă mare – o casă luminată pentru o nuntă, o ladă de zestre, semnături tremurate, doi tineri care încep. O mamă văduvă își așază fiica. Dă pământ. Pământ descris ca un trup în formă de „H mare”, hotărât prin arbori. Legat de drumuri și păduri, pământul începe dinspre apus, merge spre răsărit, atinge „Pădurea spre Scrăzi”, un „fag cu jar vechiu”… tot spre răsărit, cu lipsă și spor, până în „drumul de sub ogrăzi”. Două capete unite. Două familii legate printr-o căsătorie. E o geografie a vieții, o hartă a unei lumi dispărute. Eli Gîlcescu din Ciulinul (în lucru) 21 feb. 2036 II. H-ul mare Azi pășesc pe H-ul mare. Printre arbori, îi simt cum își scrutau dota – mâini tremurânde, act vechi, redactat. scriitor. martor. Fiecare cuvânt, însetat de suferință și sacrificiu, bate ca un clo...

Istorie. Istorie vie. Și nu doar istorie –  regi și regimuri.   Uneori, un  simplu „11 februarie 1938” deschide o ușă – o casă luminată. O mamă văduvă își așază fiica. Nu dă obiecte, nu dă doar lăzi de zestre. Dă pământ. Pământ descris ca un trup în formă de „H mare” hotărât prin arbori, l egat de drumuri, ogrăzi, păduri.   Și ceva tulburător: pământul începe „dinspre apus”, merge „spre răsărit”, atinge „Pădurea spre Scrăzi”, un „fag cu jar  vechiu ” … tot spre răsărit cu lipsă și spor, până în „drumul de sub ogrăzi”, două capete unite,   ca două familii  legate – o geografie a vieții,  o hartă  a unei lumi dispărute Eli Gîlcescu 21 feb. 2036 din  Ciulinul  (în lucru)

Nu am scris ca să vindec. Am scris ca să nu uit.   Pădurea a rămas în mine mai adâncă decât numele, mai veche decât frica, mai vie decât dreptatea.   Tot ce s-a pierdut s-a întors în cuvinte. Tot ce n-a mai putut fi apărat s-a lăsat scris.   Străbunii nu cer răzbunare. Cer doar să fie pomeniți fără milă și fără minciună.   Ciulinul a crescut din nou din locul unde a fost călcat sufletul. Și a început să vindece. 🌳💛🌿 Eli Gîlcescu

  Unele poeme vin așa: nu când suntem pregătiți să le scriem, ci când suntem în stare să tăcem lângă ele. 🌳💛🌿 Eli Gîlcescu 12 februarie 2026

înnoptările îmi lovesc diminețile sălbăticite și noduroase, uneori încinse de lămâiță. ard pentru cei neștiuți, neluați în seamă, îngeri la vedere în loc, fără garanție de impunitate, dincolo de ultima tăcere. altădată, din propria voință – o binefacere, o legătură din recunoștință – bucuriile și-au schimbat fața, și oamenii, și această nebunie de ploaie de stele... mă las în voia lor și uit. uit de mine. Eli Gîlcescu 8-10 August, 2025

a renunțat de mult, de foarte mult timp, să se mai gândească la ea,   la nevoile ei, la bucuria de a fi printre prieteni.   a renunțat la tot ce înseamnă viață pentru ea, a renunțat să viseze,   numai pentru a se ține   și, alături de ea,   pe cel născut fără apărare, fratele ei, copil încă, la cei șaizeci și trei de ani.   nu avea niciun fel de curiozitate.   era într-o lume a lui, în „întuneric”, mereu debusolat.   ea avea grijă de el ca de copilul ei,   pe care nu l-a avut.   pentru ea, cuvântul „a exista” înseamnă „a suferi”.   a trăi pentru viață,   pentru o viață.   dar ion se simțea ca un animal în cușcă,   iar ochii lui mici, dar vii, îndrăzneau să caute dincolo de poarta ferecată,   spre pădure,   spre locuri care nu vor mai avea niciodată nume. Eli Gîlcescu