Chiaburul

Mi-au scos numele în ziar,
cu litere drepte și reci,
ca să-l vadă tot satul
cum cade de pe-un scaun
cu picioare roase de vreme.
 
„Exploatator.”
Așa m-au strigat.
Eu care țineam pâinea
într-o casă cu zece flămânzi
și o dădeam pe datorie.
 
Mi-au luat dreptul de a păzi pădurea
pe care tata o știa după miros,
după scârțâitul vântului în scoarță.
Au zis că-i a lor, că-i a poporului.
Dar poporul, tăcea înfometat.
M-au trimis din birou în birou,
cu o chitanță și o umilință în mână.
Contul nu era bun.
Nu se poate. Nu acum.
N-avem formularul potrivit
pentru omul nepotrivit.
Am stat drept, chiar și aplecat.
Nu i-am urât.
Dar nici n-am uitat.
Pădurea mă strigă.
Nu ei. Nu judecătorii,
nu gazetele,
ci pădurea.

Ea știe numele meu întreg.
Nu cel tipărit cu greșeli,
ci acela spus de tata
când îmi punea mâna pe umăr
și-mi arăta stejarul mare
din marginea lumii.

Eli Gîlcescu