moare pământul. cufundat în propriul extaz, își sapă singur groapa. sunt multe gropi fără leac, fără niciun discurs funebru; în loc să dispară, se înmulțesc, iar unele cad în indiferență, nimerind într-o groapă comună, până învață gustul durerii. ploaia apasă, un murmur ascuns – ca un ecou: lacrimi și ploi, nimic altceva cad peste tot: peste pământ, peste nume care nu se întorc. nu mai știu ce mai vine din cer și ce mai vine din noi. Eli Gîlcescu 1 Dec. 2025
fără să afli ploaia de azi are ceva din tine se preumblă ca un ecou care-mi scapă Dumnezeu știe pe unde – când se miră, cum tace – între cumințenie și somn, în aerul umed al dimineții, își ține răsuflarea printre fiecare durere vreme de-o rugăciune, mângâie în tăcere mâna ta nevăzută Eli Gîlcescu 8 nov. 2025
(Triptic – dinspre apus spre răsărit) I. 11 februarie 1938 Istorie. Istorie vie. Și nu doar regi și regimuri. Un simplu „11 februarie 1938” deschide o ușă mare – o casă luminată pentru o nuntă, o ladă de zestre, semnături tremurate, doi tineri care încep. O mamă văduvă își așază fiica. Dă pământ. Pământ descris ca un trup în formă de „H mare”, hotărât prin arbori. Legat de drumuri și păduri, pământul începe dinspre apus, merge spre răsărit, atinge „Pădurea spre Scrăzi”, un „fag cu jar vechiu”… tot spre răsărit, cu lipsă și spor, până în „drumul de sub ogrăzi”. Două capete unite. Două familii legate printr-o căsătorie. E o geografie a vieții, o hartă a unei lumi dispărute. Eli Gîlcescu din Ciulinul (în lucru) 21 feb. 2036 II. H-ul mare Azi pășesc pe H-ul mare. Printre arbori, îi simt cum își scrutau dota – mâini tremurânde, act vechi, redactat. scriitor. martor. Fiecare cuvânt, însetat de suferință și sacrificiu, bate ca un clo...
Comentarii
Trimiteți un comentariu