Și Dropia

Arhiva Interzisă

 În noaptea de Rusalii a anului 1951, 40.000 de oameni au fost treziți de patul puștii. Erau bănățeni și olteni bogați, «chiaburi», intelectuali. Au fost urcați în vagoane de vite și aruncați în mijlocul câmpului, în Bărăgan, unde nu exista nimic. Li s-a spus: «Aici veți trăi sau aici veți muri». Au trebuit să-și sape case în pământ ca să nu-i ardă soarele.”

18 iunie 1951. Cea mai mare dislocare de populație din istoria modernă a României. Stalin se certase cu Tito (liderul Iugoslaviei), iar comuniștii români trebuiau să „curețe” granița de vest de elemente „dușmănoase”.

Listele au fost făcute în secret. Într-o singură noapte, 12.000 de familii au fost smulse din casele lor frumoase din Banat. Au avut voie să ia doar ce puteau căra în mâini. Au lăsat în urmă tot: mobilă, animale, pământuri, amintiri.

Trenurile au mers încet, sub o căldură sufocantă, spre est. Au fost opriți în mijlocul pustietății, în Bărăgan, o zonă aridă, bătută de vânturi, plină de ciulini. Soldații le-au aruncat bagajele în țărână, au bătut un țăruș cu un număr și le-au zis: „Aici e casa voastră”.

Nu existau case. Nu exista apă. Nu exista umbră. Oamenii, disperați, au început să sape gropi în pământ (bordeie), pe care le-au acoperit cu paie și stuf, exact ca în epoca de piatră. Așa s-au născut „satele noi”: Rubla, Schei, Valea Viilor.

Primii ani au fost un genocid lent. Iarna, viscolul îi îngropa de vii în bordeie. Vara, setea îi înnebunea. Apa era raționalizată și adusă cu cisternele. Copiii mureau de deshidratare și enterocolită. Bătrânii mureau de inimă rea. Au transformat deșertul în grădină, cultivând bumbac și legume, dar prețul a fost cumplit: 1.700 de oameni au murit acolo, îngropați în cimitire improvizate printre ciulini.

Cei care au supraviețuit s-au întors acasă după 5 ani (în 1956). Șocul a fost a doua traumă: în casele lor locuiau acum activiști de partid sau coloniști aduși de regim. Mulți nu și-au mai recuperat niciodată bunurile. Bărăganul a rămas în memoria colectivă ca locul unde demnitatea umană a fost îngropată în lut.

Morala: Omul sfințește locul, chiar dacă locul e un iad. Bănățenii deportați au demonstrat că hărnicia și credința nu pot fi confiscate de niciun regim. Au construit viață acolo unde comuniștii au semănat moarte.