Pădurea interzisă

 „Vai însă de cel care face pădurea să suspine și muntele să plângă.”

Totul începe aici.

Omul de rând se trezește, gol pușcă, despuiat de tot ce avea, torturat psihic, doar pentru că și-a iubit pătimaș locurile unde a trăit, pământul pe care l-a muncit, pădurile pe care le cutreiera…

Cu lacrimi în ochi privea fiecare colț pleșuv, replantându-l, să-l facă să rodească.

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (volum în lucru)

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

O floare de adevăr

Chiar dacă nu am cunoscut-o o văd  într-o țară unde vina se moștenește   deportați fugăriți până unde nu-i puteai ajunge, odată cu ei    pădurea – poveste fără sfârșit ar fi avut dreptul la un sfârșit spectaculos un tedeum nu unul ci toate   o carte fără nume pe care o știu pe de rost – ochi de ciclop o floare nu de milă de adevăr   Eli Gîlcescu 25 ian. 26
Citiți mai multe

H-ul mare

(Triptic – dinspre apus spre răsărit) I. 11 februarie 1938 Istorie. Istorie vie. Și nu doar regi și regimuri. Un simplu „11 februarie 1938” deschide o ușă mare – o casă luminată pentru o nuntă, o ladă de zestre, semnături tremurate, doi tineri care încep. O mamă văduvă își așază fiica. Dă pământ. Pământ descris ca un trup în formă de „H mare”, hotărât prin arbori. Legat de drumuri și păduri, pământul începe dinspre apus, merge spre răsărit, atinge „Pădurea spre Scrăzi”, un „fag cu jar vechiu”… tot spre răsărit, cu lipsă și spor, până în „drumul de sub ogrăzi”. Două capete unite. Două familii legate printr-o căsătorie. E o geografie a vieții, o hartă a unei lumi dispărute. Eli Gîlcescu din Ciulinul (în lucru) 21 feb. 2036 II. H-ul mare Azi pășesc pe H-ul mare. Printre arbori, îi simt cum își scrutau dota – mâini tremurânde, act vechi, redactat. scriitor. martor. Fiecare cuvânt, însetat de suferință și sacrificiu, bate ca un clo...
Citiți mai multe

Când presus, când prejos

moare pământul. cufundat în propriul extaz, își sapă singur groapa. sunt multe gropi fără leac, fără niciun discurs funebru; în loc să dispară, se înmulțesc, iar unele cad în indiferență, nimerind într-o groapă comună, până învață gustul durerii. ploaia apasă, un murmur ascuns – ca un ecou: lacrimi și ploi, nimic altceva cad peste tot: peste pământ, peste nume care nu se întorc. nu mai știu ce mai vine din cer și ce mai vine din noi.   Eli Gîlcescu 1 Dec. 2025
Citiți mai multe