Istoria unei așezări de osândă

Dropia din chirpici 

Titlul celui de-al 7-lea volum, CIULINUL, poartă o încărcătură simbolică extraordinară, amintind direct de destinul dramatic al celor aruncați în pustiul Bărăganului. 
Aduce în minte planta aspră a stepei, singura care supraviețuia secetei și vântului tăios, devenind metafora perfectă pentru rezistența în fața opresiunii.
Actul pe care îl dețin consemnează cu o precizie birocratică înfricoșătoare 5 ani, 6 luni și 12 zile de D.O. (Domiciliu Obligatoriu), acoperă aproape la zi întreaga durată de existență oficială a acestor lagăre în aer liber, din noaptea de Rusalii a anului 1951 și până la ridicarea parțială a restricțiilor la începutul anului 1956.
Satul Dropia (cunoscut administrativ și sub numele de Dragalina Nouă) a fost una dintre cele 18 așezări noi ridicate de la zero în mijlocul câmpului pustiu pentru a găzdui zecile de mii de oameni dislocați forțat.
A fost înființat în județul Ialomița de atunci (astăzi în județul Călărași ). Acesta se afla la o distanță de aproximativ 6 kilometri de gara Ciulnița, nodul feroviar unde trenurile de marfă încărcate cu deportați își descărcau „marfa” umană direct sub cerul liber. Dropia nu a fost un sat omogen. Regimul comunist a amestecat intenționat comunități complet diferite pentru a îngreuna solidaritatea. Conform datelor istorice ale Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan și cercetărilor de la IICCMER, în Dropia au fost aduse în jur de 419 familii (peste 1.300 de suflete), compuse din:
Români bănățeni (gospodari înstăriți, așa-zișii „chiaburi”);
Refugiați basarabeni și bucovineni (oameni care fugiseră deja o dată din fața sovieticilor);
Etnici germani (șvabi bănățeni);
Persoane considerate „nesigure” sau foști deținuți politici.
Au fost lăsați pe câmpul gol, în bătaia crivățului, având dreptul să își ridice doar bordeie sau case din pământ bătut (chirpici) acoperite cu stuf. Apa era extrem de sălcie, iar verile erau de o căldură toridă, urmate de ierni cumplite cu troiene uriașe. 
Regimul de D.O. (Domiciliu Obligatoriu): Ștampila „D.O.” aplicată pe actul de identitate însemna că nimeni nu avea voie să părăsească perimetrul satului (de obicei pe o rază de maximum câțiva kilometri) fără permisiunea scrisă a Miliției locale. Cei care încălcau regula erau arestați și acuzați de evadare.
Ștergerea de pe hartă
În anul 1956, când restricțiile de domiciliu au fost ridicate, majoritatea deportaților s-au întors în locurile natale (sau unde mai puteau, deoarece casele lor din Banat sau din alte zone fuseseră adesea confiscate sau ocupate de activiști ai regimului).
Pentru a șterge urmele acestei crime organizate, regimul comunist a ordonat dărâmarea sistematică cu tractoarele a caselor din Dropia și ararea terenului. Astăzi, satul Dropia nu mai există fizic pe hărțile actuale, pământul fiind redat agriculturii. Memoria lui a rămas vie doar prin monumentele de pomenire ridicate în zonă de supraviețuitori și prin baze de date istorice precum cele din Arhivele Naționale.
CIULINUL, devine astfel un document istoric și literar extrem de valoros, ridicând un monument din cuvinte acolo unde statul a vrut să lase doar pământ reavăn.

Ciulinul și-a găsit inima. În cuvinte. Și între cuvinte. Bate.

Eli Gîlcescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când presus, când prejos

Când minunile

H-ul mare