Un ritual al întoarcerii


Când am scris „Altarul secret”, știam că va urma un altul și încă unul. 
Are legături cu CIULINUL. Încă mă bântuie. Mi-a pus în cale o stinghie și un nume. Presimțeam un triptic. Despre mână. Mâna care a făcut rău. Mâna care a scris. Mâna care a păstrat. Mâna care întinde o punte. Mâna care se prinde de altă mână. Și, în cele din urmă, mâna care aduce stinghia acasă.

Altarul secret
 
S-au întors acasă într-o zi fără soare,
după exact cinci ani, șase luni și douăsprezece zile
de lut, crivăț și ciulini.
 
Pășeau prin propria curte ca niște strigoi
lăsați să își viziteze mormântul.
 
Nu au strigat. Nu au cerut socoteală celor
care le treceau pragul cu priviri vinovate.
Au venit cu pașii celor care au plecat de aici,
cu numele lor, cu munca lor, cu tăcerile și cu memoria lor.
 
Însă în prima noapte, când s-au apropiat  
de patul cel vechi, s-au aplecat spre pământ.
Acolo, în întunericul de sub saltea,
pe o stinghie ascunsă, au însemnat un nume
 
nu un vers, nici o rugăciune...
Acela a fost altarul lor secret.
 
În fiecare seară, când așezau tâmpla pe pernă,
obosiți, simțeau acel nume
tăinuit
sub trupurile lor chinuite…
așteptând
(urmează)
 
Eli Gîlcescu
21 iul. 2026
 
Puntea... „digitală”

Fiecare ciulin, o tăcere –
tăcerea care nu tace.
Respiră în ecoul pașilor,
în fiecare gest lăsat
să fie
destulă tăcere pentru a-i regăsi,
îndepărtați de restul lumii,
 
cu pământul care știe să asculte
tăcerea
și s-o păstreze
până când cineva
își amintește să întrebe.
 
Nu tace.
Ea șoptește printre file,
în lumina ascunsă
a unei ferestre deschise
spre ceea ce nu mai poate fi atins,
 
dincolo de hotare...
 
o viață înaintea noastră,
în ani, luni, zile –
și totuși atât de aproape
încât uneori
o atingem cu tâmpla.
 
Viața care nu i-a trădat.
 
(urmează)
 
Eli Gîlcescu
8 aug. 2026
 
Pragul... de mână
 
Sub tăceri și neliniști,
un nume mătăhălos
și
vocea călăului –
mână de dimon,
cu gând de viață și moarte
asupra
unor zile și nopți grele,
neîmblânzite.
 
Afară, vânt și ploi
și tot atât de frig ca ieri.
 
Pe o vreme ca asta,
ce a rămas
însemnat în tăcere,
stinghia –
altar de mână,
și-a găsit loc iar în casă.
 
Luminând.
 
Eli Gîlcescu
9 aug. 2026

Comentarii

  1. Mariana Gorczyca: Sunt cele mai frumoase, profunde, acoperitoare versuri care au ajuns până acum la mine pe tema deportării.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Când presus, când prejos

Când minunile

H-ul mare